Marcu Arcaşu

Bătrânul se strâmbă la el în încercarea disperată de a se ridica. De vorbit nu mai putea vorbi. Abia mai avea putere să se zbată și doar ochii îi erau mai vii că niciodată. Ochii îi vorbeau, îl implorau să îl ajute, să îl scape de acolo. Era legat de patul de spital la mâini și picioare. Stătea răstignit, gol sub cearceasul alb și de acolo îl privea cu ochii aceia mari și rugători. Marcu știa că nu se mai poate face nimic. Era sigur că știa și bătrânul,  așa că tot cea mai putut să facă Marcu a fost să îi spună cu lacrimi în ochi și glas pierit.

 -Lasă, tată. O să te faci bine și o să scapi și de aici.

 Bătrânul a început iar să se zbată și să îl implore din priviri. 

 -Scapă-mă!  Nu vreau să mor! Ajută-mă! ,  urlau ochii lui aproape ieşiţi din orbite. Mi-e frică! Nu vreau să mor!

 -Lasă, tata. O să ieșim amândoi de aici și o să fie bine, spuse Marcu cu glasul sufocat.

 Marcu și-a întors privirea și s-a îndepărtat un pas de patul de spital. Era peste puterile lui să mai stea acolo.  S-a dus la o asistentă și a luat-o la rost. 

 -De ce l-ați legat pe tata de pat?

 -Că să nu se zbată. Când mor, ăștia fac o grămadă de probleme. Se scăpa pe ei, încerca să se ridice și răstoarnă tot în jur. Doar nu vrei să facă mizerie pe aici, nu? 

 Marcu i-a tras o înjurătură, a luat-o brutal de mână și a dus-o lângă pat. 

 -Dezleagă-l !

 -Ajutor! țipă asistentă. 

 Marcu se trezi luat pe sus de doi zdrahoni în halate albe și abia avu timp să îl mai vadă o data pe bătrân. Acesta era răsucit în legături, cu corpul lui slăbit întors spre ușă. 

 Pe hol Marcu a început să plângă. Un plâns din ăla cu suspine, un plâns sfâșietor.

 Doamne, ce a mai rămas din tata! Uite în ce hal a ajuns omul respectat și iubit de toți. 

 A coborât în curtea spitalului și a văzut-o pe mama. Stătea țeapănă pe o bancă și privea în gol. Când a ajuns lângă ea, femeia a început să urle. 

 -A muriiit! A murit omul meu! A muriiit!

 -Nu a murit, mamă. Era bine când am plecat de lângă el, zice Marcu neconvingător.

  Femeia nu îl ascultă și începe să se legene că aurolacii în timp ce suspină cu lacrimi pe obraji. 

 -Eu știu! S-a dus omul meu. S-a dus 

 Marcu a urcat scările în goană și s-a îndreptat spre salon. Până să reacționeze paznicii a apucat să între și să îl vadă. Tatăl lui era dezlegat, față îi era senină și o asistentă îndrepta cearceaful de pe el. Doar încheieturile groaznic de umflate aminteau că acum câteva minute era un om viu. Apoi s-a trezit iar în curtea spitalului cu bătrâna lângă el. Aerul era rece și Marcu și-a aprins o țigară. A luat-o pe mama lui după umeri și a început să o mângâie incetisor. Bătrână se linistise. Doar lacrimile care îi brăzdau obrajii nu și le putea opri. În mașină Marcu i-a spus blând. 

 -Nu mai fi necăjita, mamă. Acum a scăpat.

 Zilele care au urmat au fost groaznice. Un carusel de îndatoriri și de griji l-au împiedicat să mai gândească. De plâns a mai plâns Marcu o singură data,  când l-au băgat în groapă. Atunci a răbufnit, incercad să nu se facă de râs, s-a abtniut scrâșnind din dinți și încleștând pumnii.   

 După o săptămâna Marcu a plecat de acasă....